În cadrul evenimentului FNT, Festivalul Național de Teatru, care se desfășoară în aceste zile, o secțiune importantă se numește „Maratonul lansărilor de carte”, locația fiind Librăria Cărturești „Modul”, maraton care s-a deschis cu lansarea cărților Zborul înalt al amintirii și Râs, lacrimi, tăceri… de Alexa Visarion, publicate la Editura Junimea, în excelente condiții grafice. Alexa Visarion este același cu Visarion Alexa, cum ar fi normal să fie scris, fiindcă Visarion nu e numele, e prenumele, așa cum a fost botezat de părinții săi în satul botoșănean Bălăușeni, zonă care a dat României atâtea genii, de la Eminescu și Iorga la Enescu și Luchian. Și l-aș adăuga și pe Visarion (n. 1947), care ar trebui pictat pe peretele votiv al bisericii unde se află pleiada geniilor din Bucovina.
Îl cunosc de peste 50 de ani pe Visarion, i-am urmărit toată cariera, am scris despre toate spectacolele și filmele sale. Prietenia noastră s-a consolidat pe bază de adevăr și sinceritate, pe bază de idei de atitudine, fiindcă el este singurul regizor pe care îl cunosc înzestrat cu vocația gândirii, și unicul din țară, și printre puținii din lume, care își dublează creația artistică prin cărți substanțiale. Este intelectualul prin excelență, practician și teoretician de frunte al culturii românești. Din generația noastră am rămas puțini care mai respirăm. Tristețea este că acum el arată foarte schimbat față de momentul când l-am văzut ultima oară, la lansarea cărții mele Filmul erotic, unde este inclus cu mai mute comentarii la filmele sale. Dacă organizatorii FNT l-ar fi respectat mai mult pe Visarion Alexa, ar fi trebuit să-i dedice un medalion. Ar fi fost potrivit ca lansarea celor două cărți, care sunt testamentul său de viață și creație, să fie însoțită de proiecția unui film. Unui film după Caragiale, Înainte de tăcere sau Năpasta, fiindcă tot nu se mai montează la TNB și aiurea piese de Caragiale. Și de ce nu ar fi fost prezent în Festival cu o montare de teatru nouă?!
Deși i se spune Festival NAȚIONAL, piesa românească lipsește aproape cu desăvârșire, o mai salvează veșnicul abonat: Vișniec, fiindcă încă nu a uitat limba română. Ce crud paradox: ieri nu mai scăpam de Baranga și Everac, azi suntem sufocați de imitațiile străine, când vatra poporului român e plină de talente și valori. De ce nu le promovează FNT? Își promovează străinii piesele. O condiție obligatorie ar fi ca participarea la Festival să fie o piesă românească, așa cum la Festivalul „George Enescu”, fiecare orchestră străină care participă are obligația să cânte o piesă de George Enescu, tot la fel cum la Festivalul „Mozart” e obligatoriu să se cânte Mozart (vezi volumul Mozart și Enescu).
Visarion ar fi putut fi prezent cu o montare românească, fiindcă el face parte dintre regizorii clasici ai României și fără modele, teatrul național nu poate dăinui. Acum, în loc să mai facă spectacole și filme, scrie cărți. E o compensație supremă, desigur, fiindcă le scrie bine. Ca orice intelectual autentic, îmbină elegant, conceptual, scena, ecranul și condeiul. Frământările lui creatoare și le traduce acum în scris, care are un parfum literar, asemenea unui memorialist.
La lansare, el mi-a oferit cărțile lansate, iar eu i-am dăruit ultimele două cărți apărute: Angelophania și Nemuritoarele și alte scenarii literare, cu intenția să-i dau de lucru, poate mai are noroc ca vreun studio să-l solicite. Și mare căldură sufletească mi-a făcut ca în seara acelei zile friguroase să primesc un mesaj de la el, o adevărată confesiune, pe care o fac publică, fiindcă e de interes public:
„Dragul meu - voi citi cărțile tale ca întotdeauna cu interesul cititorului dornic de valoare și expresivitate literară… Scrii cu pasiune, talent și adâncime... Scrii divers, plural și original. Respect și admir creația ta... Din păcate, noua generație, și cei deștepți și impostorii au puterea și hegemonia mediocrității e prolifică. Așa că în ultima perioadă, după covid și zona zoster, nu am mai prins culoare pentru a lucra... Deranjez prin atitudine criteriile pe care managerii în funcție în teatru, film, radio și TV le stabilesc și mi le impun. Mă doare, dar încerc să sufăr cu demnitate profesională. Știu mai multe despre tainele artei și am și născut cu ajutorul Bunului Dumnezeu spectacole si filme care su fost cunoscute și aclamate în diferite locuri în țară și în lume... Dar nu înseamnă nimic... aproape nimic… Cărțile le citim noi între noi. Asta e starea actuaĺă cam în întreaga ĺume... în proporții diferite, ramurii neliniștitoare de decădere spirituală. Cam asta e situația cu mine acum la 77 de ani... Seara liniștitoare! Visarion”.
Visarion a arătat mereu ca un luptător singuratic, suplu, zvelt, mereu tânăr, mereu pe baricadele adevărului, trăgând după el neliniști orbitoare, așa cum face și în cărțile sale, unde trage ca la edec toată cultura omenirii, începând cu antichitatea și Biblia. El purta mereu cioculeț și o coamă peste fruntea lată, ca Trump, dar acum seamănă cu Lenin, fiindcă a albit și a chelit, fruntea i s-a descoperit și figura lui și-a pierdut ceva din măreția Justițiarului. Da, dar rămâne pentru mine imaginea lui de Înțelept.
Sigur, îl asociez cu dragostea lui pentru Cehov, pentru cultura rusă, deși la Moscova a montat o piesă de Caragiale, dar a fost prezent pe tot pământul. Majoritatea textelor din volumele lansate îmi sunt cunoscute, fiindcă Visarion are obiceiul ca articolele pe care le scrie să mi le trimită și mie înainte de a le publica, să-mi afle părerea. Dar lui nu trebuie să-i mai spui nimic, știe dinainte ce am să-i spun. E valabil și în acest caz aforismul lui Galilei pe care îl citează: „Nu-l poți învăța nimic pe om, îl poți ajuta numai să găsească răspunsul în el însuși”. Nu ocolesc faptul că am scris despre Visarion multe texte, iar ultima oară i-am dedicat o amplă secțiune în cartea Istoria literaturii neînregimentate, incluzându-l printre scriitorii neînregimentați, care în România sunt rai, foarte rari. Acolo i-am făcut un portret complex, aici nu are rost să repet ideile.
Cărțile lansate sunt o comoară pentru inițierea în teatru și film. Visarion face în ele o extrem de originală retrospectivă a teatrului și filmului românesc. Și nu numai. Sunt o istorie în portrete a culturii românești. Marii regizori și actori cu care a lucrat sunt sărbătoriți aici scriptic, începând cu Liviu Ciulei și Radu Penciulescu. Portretele sunt literare, ale unui bun observator, ale unii scriitor dublat de un regizor și prieten. Sunt memorabile portretele făcute lui George Constantin, Marin Moraru, Olga Tudorache, Mircea Albulescu, Vittorio Holtier și David Esrig, Ilie Gheorghe, Aureliu Manea, Toma Caragiu, Lucian Pintilie, Valeria Seciu, Ștefan Iordache și mulți alții care au dispărut, au rămas în filme și acum în aceste amintiri de neuitare. Atâtea valori au dispărut și noua generație nu le continuă munca. Să nu mai fie în România valori tinere, s-au rătăcit? De aceea, Visarion se întreabă la finalul unei cărți: Încotro? „Încotro e orizontul ce stă suspendat deasupra unei văgăuni a neliniștii?”
Opiniile politice ale lui Visarion sunt grave, el condamnă societatea în care trăim („sunt marcat de aceste vremuri confuze”). Și în secțiunea Călătoria din volumul Râs, lacrimi, tăceri…, el ne povestește Golgota pe care a trăit-o, viața de coșmar pe care i-a plătit-o securitatea pentru vina de a fi drept, curat, cinstit, nevinovat, doar că era fiul unui lider țărănist, care a făcut ani grei de temniță (36, în diferite etape!!). Acest capitol al cărții este o mare pagină pentru istoria comunistă a României. Te face să spui, văzându-l pe Visarion Alexa, cum a spus cineva despre Dante: „Uite-l pe cel care a fost în Infern!”
Ciudat este că în toți anii de când ne cunoaștem, el nu mi-a povestit niciodată despre drama sa familială, despre tatăl lui. A păstrat tăcere. Tăcerea lui s-a spart acum, de când nu mai are ce face (spectacole, filme), de când a început să dea interviuri și să scrie despre drama sa familială, despre cum i se spunea „copil din flori” sau de ce nu a fost făcut pionier. Nu și-a găsit o evadare. În spectacolele și filmele sale, Visarion își adâncește Golgota, a căutat cu chin motive dramatice esențiale, care să semnifice tot ceea ce el a trăit, drama familială. Nu a creat și nu și-a găsit o cale utopică. Visarion este cazul de artist total pe latura existențialistă. E un „terorist” din familia lui Antonin Artaud, autorul care mi-a descătușat și mie forțele când am descoperit teatrul cruzimii și omul și dublul său. Nu are vocație de utopist, istoria pentru el este prezentul văzut ca o lespede de piatră. Cum dă lespedea la o parte? Cu Năpasta? Cu Înghițitorul de săbii? Tot ce a creat apasă puternic pe această lespede. Ar fi dat-o dacă ar fi fost vizionar. Dacă era pustnic, nu familist. Sau dacă ar fi fost mistic. Opera lui e tainică, nu mistică. E misterioasă, nu religioasă. E realistă, nu idealistă.
Altfel nu se explică felul cum a ajuns să se autovictimizeze?! E victima propriului său destin, făcut de alții. Și el a accentuat această stare. Dacă îi citești cărțile, vezi că s-a hrănit din multe lecturi dystopice. Dovadă cum își argumentează fatalismul și fatalitatea (vezi Călăuzirea oarbă, interpretarea tabloului Prăbușirea orbilor de Bruegel, care e totuși o parabolă). Această Golgotă ar fi trebuit să intre la capitolul „tăceri”. Drama lui este în ochii lumii: a fost sau nu a fost turnător, a dat sau nu note la securitate? El spune că Nu. Atunci de ce pe fișa lui de pe Internet, la Wikipedia, spune că Da, că a dat? Cui i-a făcut el rău? Eu nu cred. Bag mâna în foc că nu a făcut-o. Îl consider neînregimentat, dar un neînregimentat nu poate fi înregimentat într-o corvoadă securistică. Aici e marele lui film, marele lui spectacol sau marea carte de memorialistică: să facă un proces comunismului pe cazul său, pe faptul că a fost anchetat, că regimul i-a dat viză să plece în America și Rusia (în ciuda presiunilor de a nu ajunge acolo) și alte detalii semnificative care să incrimineze epoca în care a trăit aceste coșmaruri. Mihail Sebastian ar fi scris repede un Jurnal. Asta înseamnă a rupe tăcerea, a afla ce urmează după tăcere. Oare „restul e tăcere”, cum credea Hamlet?
De ce pedalează pe această poveste dacă e falsă? Vrea să scape acum de judecata istoriei retrăind amintiri din copilărie, făcând portrete de pus în ramă lui Ștefan Iordache, de care a fost nedespărțit, dovadă că și-a luat casă la Gruiu, să fie vecini?! Viitorul va fi oare al valorilor pe care Visarion le-a amintit, cărora le-a descris zborul înalt? Sau va fi un viitor în ceață, un viitor al tăcerii? Ce-a fost înainte de tăcere știm, ce va fi după tăcere?
Repet doar ce am spus și despre Dan Pița, când a împlinit 85 de ani, păcat că Visarion nu mai face filme, nu mai regizează de ani buni nimic. Fiindcă, mi-a spus el, nu-l mai cheamă nimeni, nu mai e solicitat de nimeni. Așa e lipsa de cultură la noi, marile personalități sunt uitate, tinerii noilor generații nu le cunosc, în loc să le mulțumească pentru faptul că există, că le dăruiesc bogății de spirit, le ignoră, nu au nevoie de ele. E o dramă cumplită cum se desfășoară istoria azi, acum, între râs (citește bășcălie) și lacrimi, cărora Visarion le adaugă… tăceri. O istorie încăpută pe mâna unor semianalfabeți cu internet. Pe când valorile autentice sunt adevărate biblioteci vii. Aud tăcerile marilor personalități ale României zburând. Le văd zborul înalt. Așa cum Visarion Alexa și-a văzut amintirile.
Îi doresc lui Visarion să ajungă la Cascada celor șapte izvoare, să bea de unde a băut Zalmoxe apa vieții. Neliniștea lui să se transforme în liniștea unei eternități fără amintiri bolnave. Pe acestea să le lase aici, pe pământ. Să nu uite că este liderul unui Maraton (Zbor înalt) predestinat.
Grid Modorcea, Dr. în Arte
21 octombrie 2024