Ajuns la cea de-a șasea ediție, Urban Blues Fest și-a făcut deja un bun și bine-meritat renume printre iubitorii de blues din București, dar și din țară, devenind unul dintre festivalurile de referință pe o scenă locală, surprinzător de bine dezvoltată local, dacă este să ținem cont că, într-o țară din estul Europei, cum este România, bluesul a fost și continuă să rămână un fenomen mai degrabă underground, pentru cunoscători.
M-am familiarizat cu festivalul de la prima ediție, m-am bucurat de ambianța primitoare de la The Pub Universității și am putut observa cum, treptat și constant, Urban Blues Fest a atras tot mai mulți fani, unii veniți în primul rând pentru loc, dar toți rămași pentru întregul pachet, ce include, în primul rând, muzica: diversă, de la acorduri și repertorii tradiționale ale locurilor de baștină ale bluesului, până la rockuri electrizante, fie ele cover-uri după Zeppelin, Stones, Cream, sau repertoriu original. Sau nelipsitele seri fusion, care ne făceau să ne întrebăm dacă UBF este un festival de jazz-blues, sau de blues-jazz.
Ținut, ca de obicei, pe par
cursul a trei seri, a șasea ediție nu și-a dezamăgit fanii câștigați cu greu. Merită subliniat faptul că Urban Blues Fest a ajuns festival internațional, pe bune. Cu headliners din Anglia, sau chiar SUA, de calibru greu, care pot să dezarmeze și pe cei mai sceptici ascultători. Mai are rost să scriu despre Chris Rand and the Heavy Echo (cu un excelent baterist!) sau despre Ben Poole? Ambele formații au dat interpretări de clasă, mai ales că fiecare a avut înaintea ei performeri din categoria la fel de grea, muzical vorbind.
David Luca Quartet a oferit un excelent intermezzo jazzistic în prima seară, cu tematică vastă și alternativă, neobișnuită pentru puriștii bluesiști, dar de apreciat la unison prin prospețimea interpretării. Seara a doua a oferit, poate, cel mai neobișnuit moment al festivalului, într-un sens cât se poate de bun. Chitaristul Valentin Farcaș nu mai are nevoie de vreo prezentare pentru iubitorii de muzică bună, dar cei mai mulți îl știu ca stâlp de rezistență al formațiilor de rock progresiv și jazz-rock Experimental Q și Q2, sau ca solist cu un repertoriu cult, fie el clasic sau contemporan. Recitalul lui a fost, astfel, o provocare din start pentru festival, dar riscul a meritat din plin să fie luat. Cu un repertoriu (aproape) integral instrumental, dificil de interpretat, dar și de digerat, Farcaș și-a pus Fender Telecaster-ul la treabă și a captat atenția numerosului public cu piese originale, precum Planet Osiris, sau Dog’s Blues. Aceasta din urmă (și nu numai) și-a regăsit probabil cea mai bună și cu aplomb interpretare, o nostimadă postmodernă, tratată la modul cel mai serios, în care onomatopee operatice (via Mozart!) s-au alăturat la unison unor sunete tunătoare de chitară electrică, pe unde de heavy blues virtuozic. Pentru mine, subiectiv și alternativ, a fost momentul festivalului, când prog-ul s-a dat punk-ist, pe unde de blues. Succesul a fost nu doar al lui Farcaș, ci și al publicului, care a gustat recitalul altcumva. Merită felicitați organizatorii pentru curaj și pentru deschiderea de a permite unor astfel de artiști să redefinească granițele bluesului.
La polul opus, ca repertoriu, dar la egalitate virtuozică și de aplomb, Stones Free, headliner-ii care au deschis ultima seară de festival. Trecând de la un clasic al blues-rock-ului internațional la altul, cu o lejeritate cu care unii trec de la mici la bere (ambele din plin în meniul Pub-ului), Stones Free au dovedit, încă o dată că recitalurile lor, nu foarte dese, merită așteptate și, mai ales, savurate. Când aud de Bolovanii Liberi, cei mai mulți se gândesc automat la Florin Ochescu, greuceanul/veteranul trupei, dar ar fi complet nedrept să nu îi menționăm pe Alex Tomaselli și Sorin Clopo Cioargă, la bas/voce, respectiv tobe, care completează un trio de blues perfect. La a șasea ediție UBF, acompaniați la dulcea orgă de blues de Raul Kusak, cu o intervenție eficace la muzicuță din partea lui Marcian Petrescu.
I-am lăsat la urmă, dar nu în cele din urmă, pe artiștii care au deschis primele două seri, Southerman Robbie și Free Connection. SR este deja un veteran al Urban Blues Fest și și-a asumat sarcina, deloc ușoară, de a cânta blues de la mama mamelor lui, într-un moment când cei mai mulți nu mai au habar nici de mamă: Louisiana blues, chitară acustică, repertoriu vechi, de dinainte de clasicele genului devenit cunoscut rockerilor. Doar câteva din argumentele unui recital și ale unui voiaj, care merită urmărit și susținut. Free Connection au mers pe rețeta combo, clasice și originale, și nu au dezamăgit. Cu astfel de recitaluri, rămân optimist că bluesul de pe la noi va avea și un viitor, nu doar un trecut.
Altfel, lume multă, bere de două ori mai mult, fețe cunoscute, unele personal, altele de prin mass-media, atmosferă vie, iar printre toate acestea singurii care, cel mai probabil, nu s-au putut bucura de festival cum trebuie, pentru că alergau de colo-colo, să se asigure că totul este în ordine și merge ceas: organizatorii. Nu știu cât de ceas a mers totul, știu doar că la mine totul a mers în așa fel, încât am uitat de ceas: muzică și voie, bune ambele, și din plin.
Nu pot decât să aștept cu interes următoarea ediție și să mă bucur că în București avem un festival ce redefinește bluesul, cu un feel urban. O mărturie că muzica bună este vie și se transformă din timp în timp și din loc în loc, indiferent de prejudecățile noastre, asemeni unei specii anistorice, care se adaptează de la mediu înconjurător la mediu înconjurător, schimbându-și pielea, dar păstrându-și ADN-ul.
Claudiu Oancea
1 mai 2025