Urban Blues Festival se desfăşoară în Pub Universităţii din 2022. Festivalul a debutat cu succes pe 15, 16 şi 17 aprilie 2022. A fost un regal 100% românesc, sold out. Şi în următoarele ediţii, am avut multe seri sold out, fanii din capitală bucurându-se din plin de atmosfera prietenească a restaurantului Trocadero.
Urmează ediţia a şaptea, care va avea loc în intervalul 27-29 martie 2026. Bănuiesc că locul de desfăşurare este cunoscut de toţi bucureştenii, el fiind renumit sub numele Trocadero. Bineînţeles, s-a păstrat numele în titulatura Pub-ului de acum şi a fost asimilat în sintagma Trocadero Blues Nights, seară de care mă ocup, aproape lună de lună. Pentru fanii bluesului de la noi, sper că va fi interesantă, această rezumativă istorie a locului.
Numele Trocadero este de provenienţă franceză, el fiind menţionat în anul 1878 la Paris. A fost numele unui palat construit cu ocazia expoziţiei pariziene şi poartă numele unui fort din golful Cadix pe care francezii l-au cucerit în 1823 (vezi cronică Adeverul, duminică 22 august 1937). Este adoptat şi la noi, 12 ani mai târziu - pe vremea aceea încă nu eram dezmierdaţi ca Micul Paris, abia după 1900 -, pentru un restaurant cu grădină, situat în dealul Filaret. Era situat pe o înălţime care domina zona şi oferea clienţilor o frumoasă panoramă a oraşului. Pentru bucureşteni, era un loc de recreere şi distracţie, cum este şi astăzi. Înainte fusese pe acelaşi loc, tot o grădină selectă, Grădina Oracici, un loc pitoresc, străjuit de livezi şi vii. Povestea spune că aici ar fi petrecut primii lucrători bucureşteni participanţi la manifestaţia de 1 Mai, unde s-a cerut printre altele, programul de lucru de 8 ore (John Bentz). Mai exact, restaurantul s-a aflat pe locul unde există astăzi Mausoleul (din Parcul Carol, cu o înălțime de 48 metri, realizat în anii 1959-1963, după planurile arhitecților Horia Maicu și Nicolae Cucu și inaugurat la 30 decembrie 1963) – ridicat în locul Palatului Artelor (1906, care găzduia Muzeul Militar). La început de secol (al XIX-lea) mai exact în anul 1906, pe acelaşi deal a fost construită Ospătăria Regală (restaurant de clasa I-a) care făcea parte din Parcul Carol I cu "Expoziţia Jubiliară". Aceasta celebra 40 ani de domnie a lui Carol I şi 25 ani de la proclamarea Regatului României, iar în acelaşi timp 1800 ani de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian.
Amenajarea Expoziţiei Generale Române, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasă a MSR Carol I, a însemnat sfârşitul grădinii şi al localului Trocadero. Aceasta s-a mutat în Palatul Camerei de Comerţ din strada Doamnei, devenită în anul 1955, Biblioteca Centrală de Stat. Înainte de 1918, restaurantul Trocadero avea o orchestră proprie, condusă de dirijorul vienez Otto CW Drescher. Localul deţinea o grădină de iarnă şi o sală de biliard. Trocadero dădea curs numeroaselor comenzi venite din Bucureşti sau din ţară pentru produsele laboratoarelor sale. Bucureştenii de acum o sută de ani erau suficient de pretenţioşi privind detaliul serviciilor, de la rafinamentul vestimentar şi comportamental al ospătarilor la orchestra de „import“ pe care o puteau asculta în fiecare seară.
O cronică a vremii, din ziarul Dimineaţa, pe 18 noiembrie 1911, menţiona meniul:
„Hors d’Oeuvre Moscovite, Potage Windsor, Sterlet à la riche, Belle d’Agneau bouquetiere, Bombe militaire, Vins, Tzuica Mastica, Drăgăşani extra en carafés, Gracher Murlesc, Pommery Sec, Pommery Drapeau American.”
Numele de Trocadero l-a purtat şi un restaurant celebru la acea vreme, situat la intersecţia Str. Academiei (fostă Str. Pointcare 1933) cu Blv. Universităţii, mai târziu numit Carol I, iar astăzi Blvd. Elisabeta şi era vis-à-vis de Universitatea Bucureşti. Acea locuinţă era mai bine cunoscută sub numele de Casa Oppler (sau Opler), Carol H. Oppler fiind magnatul berii. Iniţial clădirea fusese construită de un membru al familiei Zamfirescu, în jurul anului 1890. Clădirea a fost în propietatea familiei, cel puţin până în anul 1904. Numele noului proprietar (Carol H. Oppler) apare pe planul cadastral al Bucureştiului din 1911. Abia în anul 1914, numele restaurantului Trocadero este menţionat în revista „Gazeta ilustrata” (nr. 03, nr. 029, 28 iunie). Cu certitudine, această clădirea aparţinuse drogueristului Constantin Zamfirescu – un pionier al industriei româneşti şi anume, unul dintre primii fabricanţi de ciocolată de la noi -, iar după 1911 a fost cumpărată de berarul Carol H. Oppler, care a făcut un restaurant de categoria I-a, fiind constant recomandat în Ghidul Bucureştiului. Din sursele vremii am aflat că pe la 1890 casa Zamfirescu figura pe strada Academiei la nr. 8 şi că acolo, gazduise la etaj, redacţia publicaţiei liberale "Secolul XX".
Despre „Ciocolata Zamfirescu”, cea mai dulce afacere a Bucureştilor din prima jumătate a secolului XX, s-a scris şi o carte foarte interesantă (Gustul amar al ciocolatei, Editura Corint Books, 2019). Zamfirescu a fost considerat unul dintre cei mai mari producători de ciocolată din perioada interbelică din Balcani. “Cofetăriile Zamfirescu erau prețuite pentru buna calitate a produselor, care concurau cu cele din străinătate. În București, cele mai elegante și cunoscute cofetării Zamfirescu erau cea de pe bulevardul Regina Elisabeta și cea de pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul Regal. Din nefericire, fabrica Ciocolata Zamfirescu și-a încheiat existența sub această denumire când a fost naționalizată ca urmare a Legii 119 din 11 iunie 1948. Fabrica a fost redenumită „Întreprinderea de Produse Zaharoase București”, iar după 1990 a fost inclusă în S.C. Excelent S.A. După naționalizare, Costache Zamfirescu s-a sinucis.”
“În 1891 industriașul francez F. Bresson înființează prima fabrică de ciocolată din România. Această fabrică trece în 1898 în posesia domnului Constantin I. Zamfirescu, care asigura toată tehnologia de progres necesară, rivalizând cu fabricile din străinătate. În anul 1905 au fost vândute produse în valoare de 800.000 de franci elvețieni, așa cum afirma Frédéric Damé, cifră respectabilă, ținând cont de puterea acestei valute la acea vreme. Cumpărarea terenului de 1,5 hectare din Calea 13 Septembrie prin intermediul și cu ajutorul Băncii de Scont a României a pus bazele unei noi fabrici de ciocolată. Se aduc din Germania noi utilaje, iar Fabrica de Ciocolată Zamfirescu devine cea mai mare și mai modernă fabrică de dulciuri din sud‑estul Europei, furnizoare a curții regale. Cofetăria Zamfirescu de pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul Regal, a fost distrusă de bombardamentele din timpul războiului; astăzi pe locul acesteia se găsește restaurantul Athénée Palace.” (Olimpia Zamfirescu)
Ciocolata Zamfirescu a fost prima ciocolată cu lapte din România. „Nici după 1989 nu s-a făcut dreptate pentru familia Zamfirescu, moștenitorii nereușind să câștige numeroasele și infinitele procese de retrocedare.” (Codrin Zamfirescu)
Revenind la subiectul nostru, Trocadero, descoperim în ziarul Curentul din 16 noiembrie 1939, la rubrica - Specula, în restaurante a întrecut orice limită -, un text confirm căruia: „La Trocadero, o porţie de icre de crap 65 lei, ceeace revine la 500—600 lei kgr.!! când pe piaţă costă 160 lei kgr.; un gogoşar 8 lei, un compot de mere tot 30 lei, iar mâncărurile la fel cu celelalte restaurante.”
Este interesant şi un pasaj laudativ din Informaţia Bucureştiului, iulie 1986: ”Meniurile fixe — între... foarte bine si insuficient”
Am fost cîteva zile la rînd şi oaspete al unui alt restaurant - Trocadero - care serveşte, de asemenea, meniuri-pensiune. Şi aici, ca şi în alte locuri, pentru activitatea respectivă s-a rezervat un salon. Mîncărurile sínt variate de la o zi la alta, gustoase, atrăgător prezentate. Argumente suficiente care să determine formarea unei clientele permanente, de cîte 40—50 persoane pe zi. Un alt amănunt nu lipsit de importanţă: raionul - pensiune este astfel organizat încît timpul de aşteptare al consumatorului să fie redus la minimum. Deşi în ansamblul său această activitate decurge în condiţii bune (fapt ce atestă posibilităţile colectivului de aici - responsabilă: Ioana Petre - de a-şi păstra renumele cîştigat), sugerăm o mai mare atenţie în stabilirea variantelor, aşa încît să existe şi posibilitatea combinării meniurilor în funcţie de preferinţele clienţilor. Aprecieri bune şi în legătură cu activitatea pe care o desfăşoară la orele prînzului restaurantele Orizont, Berăria din bd. 1848 Central.)”
Sunt multe asemenea cronici, bune sau rele, iar pentru conformitate, vă învităm să studiaţi fotografiile anexate.
Firul poveştii noastre ajunge în timpul bombardamentelor din 1944, atunci când imobilul a fost avariat parţial, cupola de deasupra intrării principale fiind distrusă total (afectarea de bombardamente este confirmată de un text oficial al primăriei, sub semnătura lui Horia Maicu din 1963; Horia Maicu s-a pronunţat asupra intenţiilor de extindere, asupra plasticii pieţei istorice şi asupra stării tehnice a clădirii). Restul clădirii a rămas în picioare până în ziua de azi, după cum lesne ne dăm seama din fotografii.
În timpul comunismului, în această locaţie a funcţionat ICE Chimimport, o renumită întreprindere de comerţ exterior. Obiectivul acestor întreprinderi era să producă valută pentru a acoperi datoria externă şi pentru investiții strategice. Pentru asta, ICE Dunărea efectua exporturi independent și ajuta cu informații alte întreprinderi de comerț exterior, contra unui comision. ICE Dunărea trebuia să obțină valută, peste ceea ce negociau firmele de comerț exterior. Pe lângă Ministerul Industriei Chimice și Petrochimice, ICE Dunărea crease Serviciul 3 care coordona exporturile de îngrășăminte, PVC, azotat de amoniu cele ale Chimimport sau Danubiana. După 1967, Chimimport s-a extins cu o nouă clădire, o plombă între casa Oppler şi palatul lui Oscar Maugsch (Palatului Societății de Asigurări Generală, un reper arhitectural important al Bucureștiului și în ziua de azi, construită între 1906-1914, fost sediu al BCR şi un viitor hotel de lux, după declaraţia actualului primar, Nicuşor Dan). În partea stângă a clădirii în spaţiul care la vremea aceea era liber, fusese deschisă o braserie numită Terasa Colonadelor. În curtea din spate era o "casă veche", acoperită cu olane, unde funcţiona cârciuma şi care a fost reabilitată prin 1962. În 1963, apare o propunere pentru extinderea clădirii Chimimport pe spaţiul ocupat de braseria Terasa Colonadelor. Între anii ’64 – ’65, pregătirea lucrărilor de extindere Chimimport care rezulta din dispariţia în 1967 a braseriei Terasa Colonadelor şi aparitia plombei existentă până în ziua de azi. Concepţia arhitectonică a noii clădiri era apropiată de clădirea Palatului Societății de Asigurări Generală de care se lega, avea trei etaje şi mansardă în corpul principal, care alcătuia un arc cu imobilul Generală.
Iată şi o poveste nostimă din presa vremii:
“Un porc cu şaisprezece picioare - Senzaţionala descoperire de la restaurantul Trocadero!
Gazeta Municipală, Organ săptămânal de informaţie şi critică edilitară, 11, nr. 507, 1 februarie 1942.
De multă vreme, d. Dr. Ion Mihăescu, medicul veterinar subşef al Capitalei, avea bănuiala că Restaurantul Trocadero foloseşte carne tăiată clandestin pentru consumul din zilele îngăduite. Pe la toate mesele se consumă carne, deşi cotele dela Abator n-ar fi ajuns în mod normal unui consum aşa de mare. Cercetînd într-una din dimineţile trecute, Dr. Mihăescu a surprins pe cînd se aducea în restaurant nu mai puţin de opt pulpe de porc şi opt garfuri. Carnea nu avea nici un fel de marcă ceea ce denotă că era luată dintr-un abator clandestin. Întrebînd pe patroni ce au de zis că "au adus şi ei un porc" ca să poată satisface cerinţele consumatorilor. Carnea a fost confiscată şi trimisă în întregime Spitalului Militar de răniţi Regina Elisabeta. Pentru că patronii Restaurantului Trocadero sunt la prima abatere, pînă acum nemaiavând la activul lor nici o contravenţiune veterinară s-a aplicat numai pedeapsa confiscării şi o amendă.”
Restaurantul Trocadero a continuat să funcţioneze sub regimul comunist şi chiar după, în 1991, el fiind menţionat ca un restaurant de 3 stele. Este un restaurant pe care şi eu l-am frecventat în studenţie şi trebuie să recunosc că era unul select, dar accesibil tuturor.
Trocadero este un nume respectat şi astăzi, Pub-ul Universităţii fiind din anul 2012, un continuator de ţinută, atât gastronomic, cât şi cultural, prin evenimentele organizate aici.
Pentru cei tineri, care încă nu au fost la Trocadero (The Pub Universităţii), cel mai apropiat reper ar putea fi statuia lui Spiru Haret din București, executată de Ion Jalea din marmură de Carrara. Ea a fost dezvelită în 1935, cu prilejul primei ediții a Lunii Bucureștilor, vizavi de clădirea Palatului Universității, în extrema dreaptă, colț cu strada Academiei. Ea este înscrisă în lista monumentelor istorice din București. În septembrie 2010, statuia lui Spiru Haret a fost mutată, alături de celelalte trei statui de la Universitate, în Parcul Izvor, de lângă Palatul Parlamentului din București. După terminarea lucrărilor la parcarea subterană, statuia a fost reinstalată la locul ei la 5 mai 2012. Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 decembrie 1912, București) a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armeană, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția sa de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori.
Sunt recunoscător domnului Cornel Dusescu pentru ajutorul documentaristic acordat şi sper că o dată cu publicarea acestui text, vor mai apărea şi alte amintiri din istoria locului. Le mulţumesc tuturor!
Radu Lupaşcu
20 martie 2025
Urban Blues Fest – Festival de blues in Bucuresti
