Apariția fascinantă, imaginea încărcată cu atributele tinereții descătușate de orice false pudori ale educației rigide victoriene, umorul, muzica, naturalețea, însoțite cu bun-simț, dar și cu accente critice la adresa unor așa-zise valori conservatoare, au contribuit ca ei să devină mai mult decît niște vedete temporare ale scenei muzicale. Faima grupului a depășit domeniul în care s-au afirmat; au devenit un fenomen social global. Mulți au aflat de existența lor ca despre o nouă senzație mondială chiar și înainte de a le auzi cîntecele. Dar, cînd s-a întîmplat și asta, a fost clar că sunt irezistibili, fiindcă „au surprins vibrațiile spațiului și timpului și le-au transformat într-un șir de cântece de mare succes.” (Zlatko Gall, Šezdesete – Kada je glazba mijenjala svijet [Anii ’60 – Când muzica a schimbat lumea], Media bar, Zagreb, 2023).
Discurile lor au ajuns și în țările din spatele Cortinei de Fier. Greu și în număr atît de mic, încît relatările despre primele discuri vinyl cu muzica celei mai adulate formații britanice (care, între timp, cucerise și S.U.A.) au circulat ca niște legende. În Timișoara, de exemplu, se știe cine a adus primul album The Beatles. În toamna anului 1964, întors de la Jocurile Olimpice de la Tokyo, floretistul Ionel Drîmbă îi aduce vecinului său Béla Kamocsa un disc care va face senzație în oraș. „El a fost primul cunoscut pe care l-am văzut ținând în mână un album Beatles. Stătea cu el în ușă și râdea ironic. Nimeni, în Timișoara, n-avea așa ceva. Îl adusese de la Tokio, unde participase la olimpiadă. [...] Discul a circulat la toți prietenii mei și a fost ascultat cu pioșenie de o sumedenie de timișoreni. Când l-am primit înapoi, era ros ca niște bocanci. Abia se mai auzea ceva printre pârâituri.” (Béla Kamocsa, Blues de Timișoara – o autobiografie, Editura Brumar, Timișoara, 2010) Vorbind despre perioada de început a anilor ’60, componentul formației Phoenix, care peste doar cîțiva ani va avea cel mai mare succes de public în România, își amintește: „Această nouă formulă instrumentală [trei chitări plus tobe] și această nouă prezență scenică creau un nou public, publicul beat, pe care astăzi îl vedem manifestându-se în înregistrările [video ale] concertelor Beatles.” (Béla Kamocsa, 2010)
Nicu Covaci, liderul formației Phoenix, descrie impactul pe care muzica și imaginea tinerilor britanici au avut-o asupra unor tineri din spatele cortinei. „Gheața s-a spart... după ce începusem să cânt cu Moni Please Please Me și I Wanna Hold Your Hand. Descoperisem cântecele grupului Beatles și eram fascinați. Apăruse formația care revoluționase nu numai modul nostru de a gândi și a simți, ci și pe al întregii lumi. Parcă toți stătuserăm în expectativă, așteptând să apară soarele pe scenele tuturor continentelor și în inimile tinerilor. Melodiile lor, cântate pe mai multe voci, ne produceau fiori, adesea simțeam pielea încrâncenându-ni-se de emoție în timp ce ascultam. Vocile lor se armonizau perfect, cântau cu atâta acuratețe, încât intervalele făceau să vibreze aerul cu o intensitate care te introducea în rezonanță cu ei. Nu era de mirare că, în sălile de concert în care se produceau, oamenii leșinau. Emoția creată de apariția, personalitatea și fluidul extatic transmis erau de o asemenea forță, încât tinerii, în mod special fetele, cădeau ca muștele și erau scoase cu targa din sală.” (Nicolae Covaci, Phoenix - însă eu..., Editura Nemira, 1994) Primul cîntec original al timișorenilor, Știu că mă iubești, a fost compus la impulsul a ceea ce au auzit pe discurile The Beatles – își amintește Covaci: „După primul vers, am început să cânt vocea a doua, așa cum învățasem de copil de la Mutti, când venea vremea colindelor, și cum auzisem la Beatles și Searchers. [...] La refren, când intrau și celelalte două voci, Kamo și Claudiu, simțeam ceva asemănător acelui fior dat, până atunci, doar de I Wanna Hold Your Hand ori de Please Please Me. [...] Piesele de neuitat ale Beatles-ilor și ale celorlalte formații din acea vreme fuseseră o școală bună pentru noi. În 1964, a avut loc Olimpiada de la Tokyo, unde prietenul lui Kamo și al nostru, Ionel Drâmbă, a luat medalia de aur la scrimă. În același an, fuseseră în Japonia și The Beatles*, drept care Drâmbă ne-a adus două discuri cu ei. Erau două LP-uri transparente, de un roșu închis, ce sunau de te treceau fiori. Repertoriul nostru se îmbogățea mereu cu cântecele celor de la Beatles, pe care le copiaserăm notă cu notă și cuvânt cu cuvânt. Cele două discuri au ajuns repede niște ruine, atât de des le ascultasem, dar, în fine, știam toate piesele ca lumea. Primele cincisprezece melodii, bine puse la punct, le-am prezentat într-o seară de pomină la Meca.” Un amănununt interesant este că, pe coperta exterioară a celui mai apreciat și comentat album The Beatles Sgt. Peper’ Lonely Hearts Club Band (1967) pe care era o fotografie colaj cu o serie de celebrități și personaje caudate din diverse epoci istorice, a ajuns și cineva născut la Timișoara. Între Ringo Starr și Paul McCartney, fotografiați împreună cu ceilalți doi componenți ai grupului, toți patru în costume de paradă, este inserată fotografia în alb negru a lui Peter Johann Weißmüller, născut în 2 iunie 1904, Freidorf, Austro-Ungaria (astăzi cartier al Timișoarei), actorul care l-a făcut celebru pe Tarzan în anii ‘30 ai secolulului trecut.
Formula de trei chitări plus tobe avea să devină un model pentru sutele de formații cu chitări electrice apărute în orașele din România și din celelalte țări cu regim comunist/socialist. Casa de discuri Electrecord avea să inițieze, în 1968, Seria Beat de discuri EP chiar cu formația Phoenix și, alături de alte trei piese, cu cîntecul Lady Madonna, preluat din repertoriul The Beatles. Despre acest eveniment, amintește în volumul său de memorii Nicu Covaci: „Într-o discuție cu domnul [Teodor] Carțiș, Electrecord-ul ne-a impus să cântăm două piese din repertoriul internațional.[...] Ne-a căzut bine propunerea lor și ne-am bucurat să cântăm Friday On My Mind, al formației Easybeats, și Lady Madonna, din repertoriul Beatles. Așa cum a ieșit, discul a fost un mare succes.” După trecerea la faza în care principala influență era cea din muzica psihedelică și underground (Ar vrea un eschimos), Phoenix „părăsise acele forme clare de aranjament învățate de la Beatles. Pe de altă parte, influența celor patru din Liverpool nu luase încă sfârșit, dar, deja, în acea epocă treceau și ei prin niște faze de dezvoltare deosebite. Să nu uităm Strawberry Fields Forever, care era un hit al vremilor psihedelice. Piesa, scrisă sub influența unor halucinogene, a spart niște granițe și a marcat noi repere, noi puncte de hotar în domeniul compoziției și al aranjamentului muzicii ușoare.” (Nicolae Covaci)
Dacă în Timișoara, Arad și, în general, în partea de vest a țării, muzica beat a pătruns rapid prin intermediul posturilor de radio din R.S.F. Iugoslavia, așa cum își amintesc Victor Cârcu, unul dintre primii textieri pentru Phoenix („Se asculta Beatles la Radio Novi Sad, la Radio Belgrad.”), și Mario Ovidiu Madius, unul dintre pionierii muzicii pop din Arad, lansat, apoi, la București și în Occident („I-am auzit la Radio Beograd, la începutul carierei lor; Things We Said Today, apoi Rock'n'Roll Music sunt melodii pe care le-am cântat, dar i-am auzit și cu mult înainte, nu îmi mai aduc aminte cu ce; ascultasem, la început, Love Me Do, Please Please Me.”), la București au ajuns sub forma discurilor de vinyl în fonotecile ambasadelor unor state occidentale sau în mediul privat, aduse tot de sportivi cu performanțe internaționale care le permiteau să călătorească în Occident. Nelu Stratone, publicist și autor al unor studii despre muzica rock, își amintește: „Prin 1964, aveam 15 ani, atunci mi-a adus un vecin, Mircea Costache II, dublu campion mondial la handbal, două discuri single – unul cu The Beatles și altul cu The Rolling Stones.” La întrebarea mea despre data apariției în Capitală a primelor discuri ale formației din Liverpool, Radu Ioan Lupașcu, promotor și cronicar muzical în domeniile rock și blues, mi-a relatat: „Am aflat că Florin Ochescu a primit un single cu The Beatles prin 1964 sau 1965, deci atunci erau intrate în țară.”
Graficianul și caricaturistul Daniel Ionescu, cu o colecție impresionantă de discuri vinyl de muzică rock, nu a uitat primul contact cu un disc al celei mai populare formații rock a tuturor timpurilor: „Să fi fost în 1964 (încă pe vremea lui Dej, deci; aveam nouă ani!), când tata a venit acasă cu un disc single The Beatles – Misery / Ask Me Why, pe care-l luase cu împrumut pentru a-l înregistra pe magnetofonul nostru Tesla. Atunci m-a prins pe mine «beatlemania»! Tata venea destul de des acasă cu discuri de imprimat (melomania e transmisibilă, deci), împrumutate de la prietenii lui, actorul Alfred Demetriu (cunoscut colecționar de muzică la acea vreme) sau cântărețul de estradă Gioni Dimitriu. În bloc cu noi, locuia și un băiat cu câțiva ani mai mare ca mine, Shosho Paraschu, elev la liceul german. De la colegii lui, lua multe discuri la imprimat pe care mi le dădea și mie. Apoi, la câteva străzi distanță de mine (pe Crișana), a locuit unul din primii DJ din România, Bebe Teodorescu, de la care împrumutam aproape zilnic discuri cu ultimele apariții din Occident. În București, cel puțin, cred că pe aici s-au aflat primele surse de discuri The Beatles.” Relevantă este și mărturia muzicianului Sandu Albiter (Grup ’74), originar din Oradea, dar mutat cu părinții la Brașov, unde și-a început drumul spre afirmare în rockul autohton: „Pe la vreo zece ani, am început să merg în vacanţele de vară la ştrandul din cartierul Bartolomeu, cu copiii de vârsta mea. Erau, acolo, câteva bazine de înot, începând cu cel cu apa adâncă pentru înotători, până la cel cu apa mică pentru copii. De o parte a bazinelor era o terasă din lemn pe care se putea face plajă, dar erau şi cabine unde te puteai schimba de haine. Acolo, pe acea terasă, am descoperit o lume blondă formată din saşii Braşovului, băieţi şi fete cu podoaba capilară de culoarea soarelui. Aveau un magnetofon Tesla la care am auzit pentru prima oară o muzică ce mi s-a părut venită din altă lume şi în mare parte chiar aşa era, cu totul altceva decât ce ascultasem până atunci la radio şi la televiziunea care abia apăruse. Muzica aceasta o primeau saşii de la rudele lor din Germania Federală şi mi-au rămas întipărite în minte pentru toată viaţa cântecele celor de la The Beatles şi The Rolling Stones –I Wanna Hold Your Hand şi, respectiv, (I Can't Get No) Satisfaction! [...] Încolţea în mintea mea tot mai tare ideea că trebuie să fac rost de o chitară şi să învăţ şi eu să cânt acea muzică nouă, despre care aveam să aflu că se numeşte rock and roll!”
Sandu Albiter și-a urmat visul, așa cum au făcut-o și sute de alți tineri în anii 1960, cînd, în România, a apărut, s-a răspîndit și s-a afirmat un nou gen muzical, o nouă formă de cultură populară, neagreată de autorități. Pentru că The Beatles a fost un adevărat fenomen, lumea fiind cuprinsă de „beatlemanie” (1964-1966), presa din România nu a putut evita acest subiect. Este interesant cum s-a raportat ea față de popularitatea și recunoașterea de care s-au bucurat acești patru tineri, din familii modeste, numiți „pletoși”, față de influența masivă exercitată de aceștia în rîndul tineretului. Unul din primele și cele mai ample articole din zona românească, dar nu în limba română, din perioada de început a „beatlemaniei”, a fost publicat în martie 1964, în ziarul Magyar Szó: „Yeah, yeah, yeah...Legjövedelmezőbb üvöltés – a Beatles-együttes Amerikában” („Yeah, yeah, yeah... Un vuiet mai profitabil – Beatles în America”). Textul, cu ușoare nuanțe critice (altfel nici nu ar fi primit aviz favorabil pentru tipar), a fost axat mai mult pe latura informativă. În schimb, autorul articolului din gazeta Înainte! (05.03.1964), semnat cu inițialele L.R., abordează subiectul (într-un articol care este posibil să fi fost preluat și tradus din presa străină) din perspectivă patologică! „O nouă epidemie originară din Anglia face ravagii în rîndul unei însemnate părți a tineretului din Occident. Boala, care, se pare, dăunează sistemului nervos, se numește «beatlemanie» și are simptome și manifestări foarte ciudate. La originea acestei maladii, stă... o formație engleză de «muzică ușoară» compusă din patru tineri care n-au împlinit încă nici 20 de ani și care și-au zis Beatles, ceea vrea să însemne «pletoșii». De unde această denumire? Cei patru Beatles nu se mulțumesc să dea numai «concerte» în care, plini de furie, se dezlănțuie într-un stil inaugurat, probabil, de strămoșii lor din Neanderthal, dar, invidioși pe aceștia, au lansat și o pieptănătură care ar face să pălească de necaz orice «dandy» din cuaternarul inferior.”
În ciuda acestor încercări ale aparatului de propagandă stalinist de a înfiera vibrațiile spațiului și timpului în lumea liberă, muzica The Beatles a pătruns în România încă din 1964, cînd, în programul postului public de radio, au început să fie transmise cîntecele lor; prima difuzare, pe programul II, se pare că a avut loc pe 20 iulie 1964. Din desfășurătorul programului de la Radio București, publicat în presă, se remarcă includerea subtilă, în segmentul nocturn, a unui bloc de 15 minute cu muzica lor: „21,30 – Oameni de seamă din istoria culturii: Cervantes. 22,00 – Muzică ușoară interpretată de cvartetul vocal Beatles. 22,15 – Concertul nr.2 pentru pian și orchestră, de Pascal Bentoiu – solistă Sofia Cosma.” Meritul acestui demers îndrăzneț îi aparține lui Cornel Chiriac, cel care avea să prezinte, peste cîțiva ani, după ce a fost nevoit să fugă din țară din cauza șicanărilor constante din partea cenzurii, în cadrul emisiunii sale Metronom de la Radio Europa Liberă, un serial intitulat The Beatles Kingdom [Regatul Beatles]. În scurt timp, vor apărea în presa culturală (revistele Secolul XX, Cinema, Orizont ș.a.) articole echilibrate, mai obiective, chiar pozitive la adresa muzicii și fenomenului The Beatles.
* The Beatles au fost în turneu în Japonia o singură dată, în 1966, nu în 1964.
Mimo Obradov
4 septembrie 2024
Foto: Arhiva personală