Un spectacol fascinant pe care ni-l doream de foarte mult timp şi care ne-a fost dăruit de muzicianul responsabil cu notaţia muzicală a trupei Phoenix şi pe care a aşezat-o la loc de cinste în istoria muzicii universale. Numele lui Ioji a fost scandat minute bune la sfârşitul celor două premiere, din 5 şi 6 iunie 2026, de la Teatrul de Operetă şi Musical Ion Dacian din Bucureşti. TNOMID a fost şi este singurul teatru din ţară care i-a oferit spaţiul, orchestra, corurile, balerinii şi, mai ales, suportul moral pentru cele nouăsprezece reprezentaţii Meşterul Manole, respectiv pentru lansarea operei rock Cantafabule. A fost un maraton de aplauze de la intrarea autorului pe scenă, până la sfârşit şi chiar între piese, lucru neaşteptat pentru mulţi dintre privitori. Nu ştiu dacă se întâmplă în mod frecvent, la mai toate reprezentaţiile TNOMID aceste intense aplauze mult prelungite, ovaţii, chiote şi alte semne evidente de aprobare și de mulțumire deplină din partea publicului. Un public care a umplut totuşi la refuz sala Teatrului de Operetă şi Musical Ion Dacian din capitală. Am văzut doar două rânduri golaşe în faţa mea (5 şi 6), dar ele fiind de protocol, mă gândesc că mulţi dintre politicieni (sau adepţii lor) nu se încumetă a urmări o operă rock-simfonică, un bestiar medieval simfonic. Deh, muzica rock încă nu este pe placul guvernaţilor, ca să înţelegi această muzică, îţi trebuie, pe lângă multă minte, o disponibilitate de a o asculta acasă sau în locurile din underground pe unde ea mai supravieţuieşte la noi... Reacţia publicului din sala TNOMID m-a făcut să mă simt ca dincolo, şi să uit, pentru aproape două ore, că trăiesc printre comunişti cu faţă umană, insensibili la Arta sunetelor şi cu apucături de maidan.
Împreună cu profesorul Gabriel Petric, am realizat în cadrul rubricii Capodopere în dialog, un amplu articol despre Cantafabule care a fost publicat integral în antologia Istoria sunetelor (ed. Akakia 2024). Un studiu aprofundat (104 pagini) pentru cei ce iubesc muzica Phoenix şi pe valoroşii săi creatori. Am să redau doar câteva mici pasaje din acesta:
“CANTAFABULE este, cu siguranţă, înaintea celebrului Zalmoxe, chiar dacă nu putem cunoaşte cifra oficială a vânzărilor de vinyl ale amândurora. Se bănuieşte doar că dublul album al grupului Phoenix s-a vândut în perioada comunistă în peste 500 de mii de exemplare.”
„La procesul împotriva Electrecordului, avocatul Electrecordului a jurat în faţa instanţei că matriţa discului CANTAFABULE a fost distrusă după ce eu am părăsit ţara!
...
„E bine de ştiut că folclorul românesc nu este unitar. Există influenţa oriental-turcească în zona Dunării, elemente slave şi chiar rituri celtice precreştine care şi astăzi sunt întâlnite în unele sate din Carpaţi şi pe care le-am folosit în muzica noastră. Acolo încă mai există comunităţi care îşi conservă tradiţiile şi unde nu a pătruns încă niciun occidental.” (Nicu Covaci)
„Am fost surprins! Era un LP dublu, ce nu se mai văzuse pe la noi, aveai ce asculta până te saturi! Trebuie să recunosc că am fost surprins şi pe latura muzicală: era o creaţie muzicală complexă, sofisticată, chiar ermetică, nu o simplă continuare la Mugur de fluier. Albumul are cântece superbe, dar nu hituri ca Andrii Popa sau Mugur de fluier. Dacă primele 2 LP-uri erau epopeea neamului, în această a III-a apariţie Phoenix plăsmuia odiseea omului.” (Gabriel Petric)
„(Radu Lupaşcu) A fost grea naşterea acestui album de concepţie? Cum s-a născut ideea celui de-al treilea album? Mărturisesc că valoarea aceastei trilogii de aur a rockului românesc nu va putea fi depăşită niciodată.
(Ioji Kappl) Ideea unui album dublu în formă de lucrare muzicală amplă, sau operă rock, aparţine tandemului Covaci/Kappl, iar ideea libretului aparţine lui Ujică, care ştia de existenţa acelor texte din Bestiarul lui Foarţă. Procesul componistic al albumului Cantafabule a început prin septembrie 1974 şi a decurs într-un ritm destul de rapid, prin faptul că ideea şi concepţia albumului existau deja dintr-o fază precoce, iar tandemul Covaci/Kappl s-a dovedit a funcţiona foarte eficient. Ne veneau ideile muzicale, de parcă culegeam roadele unei munci depuse deunăzi. De mare folos ne-a fost Andrei Ujică, în rolul tălmaciului muzical pentru genialul Şerban Foarţă, în scopul adaptării textului în formă de poezie, pe muzică (Covaci preferă să compună întâi muzica pe care apoi să se facă un text, iar eu prefer să compun după un text). Mai grea a fost asamblarea pieselor cu trupa, deşi aranjamentele erau şi ele în mare parte făcute. Referindu-mă la partea 2 a întrebării tale, pot să-ţi spun următoarele: cu gândul doar la bani, rentabilitate şi succes imediat, fără un gând curat şi ambiţia de a crea valori artistice la nivel de cultură, fără dorinţa de a-ţi împărtăşi mesajul, nu vei reuşi să creezi niciodată astfel de lucrări valoroase care să rămână, chiar dacă ai avea talent!”
Revenind la extraordinarul concert rock-simfonic Cantafabule, deoarece asta a şi fost – un distins concert rock-simfonic -, asta până vin fondurile de la guvernanţi, pentru o scenografie grandioasă, de musical. A fost un concert rock cu ochestră simfonică şi două coruri, dar NU de structura celebrului Concerto for Group and orchestra din 1969, ci un inedit concept de operă rock, îmbrăcată în straie de poveste pur românească, chiar dacă una imaginară, fabuloasă şi nepământeană.
Un bun prieten, familiarizat bine cu inteligenţa artificială, îmi oferă câteva argumente din două topuri, despre această capodoperă a muzicii rock româneşti, care a marcat un nou moment istoric din viaţa ei:
„Top 10 Albume duble de Studio, ordonate după complexitatea compoziției, profunzimea conceptului și valoarea sa culturală:
- Pink Floyd – The Wall (1979) Reprezintă vârful absolut al operei rock conceptuale pe dublu LP. Structura sa narativă și muzicală este impecabilă.
- Genesis – The Lamb Lies Down on Broadway (1974). Este echivalentul perfect pentru Cantofabule ca densitate a textului, suprarealism și complexitate a rockului progresiv pur.
- Phoenix – Cantofabule (1975) Un monstru sacru al etno-prog-ului mondial. Ambiția de a transpune un bestiar medieval într-o suită rock de patru fețe de vinil, într-un regim opresiv, o ridică la rangul de geniu compozițional universal.
- Led Zeppelin – Physical Graffiti (1975). Lansat în același an cu Cantafabule, este declarația supremă de libertate artistică a hard-rock-ului, explorând influențe mistice și orientale.
- Yes – Tales from Topographic Oceans (1973). Patru piese monumentale bazate pe texte sacre hinduse. Reprezintă apogeul ambiției structurale din rockul progresiv clasic.
- The Who – Quadrophenia (1973). O operă rock remarcabilă prin aranjamentele muzicale complexe și profunzimea psihologică a conceptului, superioară albumului Tommy.
- The Jimi Hendrix Experience – Electric Ladyland (1968). O capodoperă a inovației în studio și a psihedeliei extinse, care a deschis drumul experimentelor progresive din anii '70.
- Can – Tago Mago (1971). Avangarda rockului european (Krautrock). Un dublu LP mistic și hipnotic care a refuzat orice barieră comercială în favoarea creației pure.
- The Rolling Stones – Exile on Main St. (1972) Etalonul dublului album de rock clasic născut din izolare și creație organică brută, plină de straturi subtile de blues și gospel.
- Bob Dylan – Blonde on Blonde (1966). Primul mare dublu album de studio din istorie, unde valoarea literară a textelor fuzionează perfect cu substanța muzicală a epocii.”
„Top 10 Albume din fostul Bloc Comunist:
- Phoenix – Cantofabule (România, 1975) — Rămâne Everestul muzical al întregului Bloc Estic. Ambiția tehnică de a întinde un bestiar mitologic medieval pe patru fețe de vinil, alternând secțiuni acustice arhaice cu suite simfonice progresive de o complexitate matematică (datorată lui Ioji Kappl și Nicu Covaci), îi asigură prima poziție. Este o capodoperă universală absolută.
- Sfinx – Zalmoxe (România, 1978) — O demonstrație uluitoare de disciplină artistică. Pe un singur disc, Dan Andrei Aldea a concentrat o întreagă operă rock dedicată zeului dac. Fluiditatea tranzițiilor dintre piese, utilizarea magistrală a sintetizatoarelor timpurii și profunzimea textului fac din acest album un monument conceptual perfect, fără nicio secundă de umplutură.
- Collegium Musicum – Konvergencie (Cehoslovacia, 1971) — Un pilon fundamental al prog-ului est-european. Pianistul Marián Varga (supranumit un Keith Emerson al Estului) a creat o lucrare de o agresivitate și o frumusețe aparte.
- Czesław Niemen – Idée Fixe (Polonia, 1978) — Vârful creativ al celui mai important vizionar muzical al Poloniei. Niemen folosește poezia romantică a lui Cyprian Norwid ca fundament pentru o operă rock de avangardă.
- SBB – Memento z banalnym tryptykiem (Polonia, 1980) — Acest album simplu merită poziția de top datorită suitei de pe fața B, considerată una dintre cele mai bune bucăți de prog simfonic scrise vreodată în Europa.
- Modrý Efekt (M. Efekt) – Svitanie (Cehoslovacia, 1977) — Condus de legendarul chitarist Radim Hladík, acest album este un exemplu magnific de jazz-prog simfonic. Piesa de titlu de 19 minute de pe fața B este o suită impecabilă, plină de dinamică și dueluri instrumentale sclipitoare, reprezentând apogeul libertății de expresie muzicală din Cehoslovacia acelei epoci.
- Phoenix – Cei ce ne-au dat nume (România, 1972) — Albumul care a inventat și definit conceptul de etno-rock. Structurat ca un ciclu al anotimpurilor și datinilor păgâne, discul combină hard rock-ul britanic primitiv cu balade acustice profunde (Negru Vodă).
- Leb i Sol – Akustična Trauma (Iugoslavia, 1982) — Acest material masiv (înregistrat în studio cu un public restrâns) arată cum folclorul balcanic pur poate fi integrat în structuri complexe de fusion și etno-prog.
- Fermáta – Huascaran (Cehoslovacia/Slovacia, 1977) — Un album conceptual instrumental tulburător dedicat unei tragedii alpine. Jazz-rock-ul progresiv extrem de matur și aranjamentele dramatice ale clăparului Tomáš Berka descriu vizual, prin sunet, avalanșa, panica și singurătatea crestelor montane, fiind o operă de o sensibilitate desăvârşită.
- Omega – Időrabló / Time Robber (Ungaria, 1977) — Magnum opus-ul space-rock-ului maghiar. Suita grandioasă de pe prima față (peste 18 minute) construiește un univers futurist și mistic, dominat de o producție tehnică impecabilă și claviaturi analogice masive. A fost un succes atât de mare ca valoare artistică încât a spart barierele Cortinei de Fier, fiind exportat masiv în Vest.”
Toate piesele de pe dublul album Cantafabule sunt desigur prezente (inclusiv piesele semnate de Nicu Covaci pentru care există acceptul soţiei sale). Atât orga repretatului Günther Reininger (n. 17 septembrie 1949, Timișoara – d. 22 decembrie 2015, Germania), precum şi vocea lui Nicu se aud, însă Ioji a mai adăugat două mici bijuterii muzicale, Păpăruga (apărută pe primul album, Cei Ce Ne-au Dat Nume, 1972) şi Cocoşii negri (1972), ambele prelucrări din folclor. O emoţie puternică ne-a copleşit pe toţi cei prezenţi la auzul noii versiuni a Cocoşilor, chiar şi acum mă întreb cum de-a apărut în filmul Nemuritorii şi niciodată pe vreun album.
Închei aici, impresia mea foarte bună despre reuşita lui Ioji Kappl după 50 de ani, cu felicitări sincere adresate tuturor celor 100 de muzicieni implicaţi în acest spectacol unicat şi nominalizez vârfurile care mi-au întrecut aşteptările: Iosef Ioji Kappl, Nicu Patoi, Marcel Moldovan, Florin Butnaru, Codruţ Croitoru, Dragoş Moldovan, Anton Zidaru, Leonard Boga, Aurel Muraru şi Radu Petrovici.
Radu Lupaşcu
9 iunie 2026
O minicronică din partea unui bun prieten şi mare fan Phoenix & Meşterii Rock!
Concertul de rock-simfonic a fost cu adevărat memorabil, cum spuneaţi şi voi, mi-a depăşit aşteptările şi a transformat un material muzical cu pronunţate rădăcini populare într-un spectacol care deja a devenit clasic, depăşind graniţele de gen şi având toate atributele pentru a fi un spectacol-cult. Nu mi-am stăpânit câteva lacrimi, amintindu-mi că acum mai bine de 50 de ani, am văzut spectacolul “Însă eu...” în Sala Sporturilor din Ploieşti, probabil în una din primele reprezentanţii în care deja muzicienii apăreau costumaţi şi mascaţi. Eram militar TR la Ploieşti şi nu ştiu nici acum cine din UM 01866 din Ploieşti a avut ideea genială, dar riscantă să trimită batalionul TR la acest concert, unde vreo 300 de TR-işti (viitori ingineri automatişti şi electronişti) în hainele de armată de iarnă au făcut un teribil zgomot, depăşit însă cu mult de nivelul sonor al trupei Phoenix care a fost de-a dreptul infernal. Ca amuzament, am “beneficiat” în puţină vreme de o alarmă nocturnă în care am mărşăluit o bună bucată de timp/distanţă (o perioadă cu masca de gaze pe faţă, bestiar curat!) pe drumul spre Strejnic. După un concert grozav (şi rar, nu ştiam că în puţină vreme muzicienii vor părăsi ţara) a urmat şi pedeapsa colectivă, cam aşa mergea sistemul.
Nu am nimic neplăcut de spus despre concertul din prima aseară, a fost impecabil, dar despre organizarea Teatrului de Operetă am! Mi s-a părut că o astfel de premieră merita un tratament adecvat, măcar nişte flyere cuprinzând programul, muzicienii şamd. Zău aşa, lipsa de bani nu justifică această nepermisă simplificare, dragul nostru Radu face din astea cu sutele (miile?!?) … Chiar puteam să îi ajutăm să le facem noi, zău aşa! Dar NIMIC?!?
Nu ştiu dacă cuvintele mele s-au vrut a fi minicronică, impresii din prezent şi trecut… Dacă vorbim de trecut, sunt unul din fericiţii care a ascultat piese de pe viitorul Cantafabule încă din iunie 1974, când la restaurantul Dacia din Costineşti trupa susţinea un program muzical în fiecare seară şi noi, care abia încheiasem clasa a XI-a, eram acolo prezenţi tot timpul, inclusiv la “discoteca” pe care tot membrii trupei o susţineau după concerte în restaurant (era chiar discotecă pentru că aveau o valiză mare, plină cu viniluri şi muzica se punea direct de pe vinil!). Acolo am ascultat piese cu muzica pe care acum o cunoaştem cu toţii, dar cu versuri iîn limba engleză, încă nu erau complete piesele Cantafabule. Aşa că noi am botezat Pasărea Roc...k and Roll ca Machine Gun, aşa ne suna. Acolo mi-am sărbătorit, nu cu fastul din prezent, împlinirea vârstei de 18 ani, totul a fost întâmplător, nu ştiam când am programat cu colegii de clasa vacanţa la Costineşti că vom găsi Phoenix acolo (care la începutul lui iulie a şi plecat). Mai pot să vă spun că membrii trupei erau prieteni apropiaţi, aşa se vedea de la noi. La tobe era Hely Moszbrucker, toboşar Progresiv TM, iar când Costin Petrescu a apărut în peisaj şi şi-a reluat locul, toată trupa (Nicu, Ioji, Mircea, Spitzy) s-a bucurat exploziv de venirea lui Costin şi … a urmat şi petrecerea. Costin mi-a spus zilele astea că a venit mai târziu pentru că a avut examene la facultate. Desigur că am vederi cu Costineştiul vremii, semnate de membrii trupei, lui Nicu i-am arătat una la unul din concertele din Aby Stage Valcea.
Amintiri, amintiri ... foarte frumoase şi cu atât mai mult mă bucur că prezentul mi-a adus ieri concertul la care am fost cu toţii prezenţi.
Radu Birişteică
6 iunie 2026
O SEARĂ BESTIARĂ!
Aseară, la Teatrul Ion Dacian, am văzut premiera concertului rock-simfonic Cantafabule. A fost o seară de vis… vorba unui amic, O SEARĂ BESTIARĂ! O desfășurare de forțe impresionantă …orchestra simfonică a teatrului …corul Teatrului de vreo 40 de persoane… 4 soliști… și un trio de excepție: Josef Kappl, Nicu Patoi, Marcel Moldovan. Pentru câteva ore m-am întors în timp cu 50+ ani trăind foarte intens, rescrierea în variantă rock-simfonic a pieselor pe care le iubesc. A fost un triumf al lui Joseph Kappl, o binemeritată încununare a sutelor de ore de muncă. Mulțumesc Joseph Kappl & co… aţi fost toţi la superlativ! (de aceea nu vreau să fac nominalizări).
Cornel Stranschi
6 iunie 2026
„(Radu Lupaşcu) „Fie să renască numai cel ce har / Are de-a renaşte curăţit prin jar, / Din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum, / Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum.” Pare un imn de slavă nouă, întocmai ca „Hristos a înviat din morţi,/ Cu moartea pe moarte călcând / Şi celor din morminte, / Viaţă dăruindu-le.” Îl cântam mereu pe la ceaiuri înainte de 1989, chiar şi la cele la care mergeam după Înviere.... V-aţi gândit că poate fi un laitmotiv al generaţiei noastre? Prin voi, renăşteam şi noi, auditoriul închis “în boxă.”
(Ioji Kappl) Este, în contextul Cantafabulei, un imn de slavă Păsării Phoenix, care prin renaşterea din cenuşa-i proprie, simbolizează viața veşnică prin perpetuarea în timp. În acelaşi timp poate fi şi simbolul rezistenţei şi speranţei generaţiei noastre, şi nu numai, de a scăpa din “Boxa” care n-a dispărut odată cu “revoluția” din '89, ci a luat doar o altă formă! Nu s-a creat intenţionat pentru a fi un “laitmotiv al generației noastre”, dar dacă l-aţi ales ca atare, fie...”
