Postul Cinemaraton îmi apare pe zi ce trece ca un spectator nebun după comedia românească, în special după filmele lui Geo Saizescu, care este un fel de Monseur Hulot (Jacques Tati) al nostru. Și ca personaj, cu nelipsita-i umbrelă neagră, este întruchiparea stilului crazy, dar pe linia tradiției românești, a personajelor populare cu proști. Proștii sunt perfect ilustrați în filmele lui Saizescu, proști de toate soiurile, deși predilecți sunt proștii deștepți, care adică nu sunt proști de tot. Cum e Păcală față de Tândală.
Și actorul care s-a mulat cel mai bine pe astfel de personaje este Sebastian Papaiani, care s-a aflat într-o relație privilegiată cu Geo Saizescu, regizorul care l-a distribuit în multe filme de-ale sale, începând cu Un surâs în plină vară (1963), Balul de sâmbătă seară (1968), Astă seară dansam în familie (1972) şi culminând cu Păcală (1974), un film emblematic pentru comedia cinematografică românească. Geo şi cu Papi se înţelegeau de minune, din gesturi, din priviri, fiindcă amândoi aveau în vine o smintenie creatoare, un vertij pe care eu l-am numit „iuţirea de sine”. Geo, care era şi el un excelent actor, i-a imprimat lui Papi această stare de prosteală artistică, s-o mai numim suprarealisă sau, pe limba lui nenea Iancu, viceversa.
Pe 1 mai se împlinesc 102 ani de la nașterea lui Ion Popescu-Gopo, artist nepereche, cineast și mare artist plastic, creatorul Omulețului cu Floarea, cu care a cucerit tot pământul și nu numai, căci el a plantat floarea și pe alte planete. Este simbolul păcii și al iubirii, autorul de geniu al unei noi geneze, cum nici un alt artist al lumii nu a mai realizat.
L-am cunoscut foarte bine, mai ales în perioada când mă lua cu el să-i prezint filmele și el să-mi prezinte cartea de convorbiri cu D.I.Suchianu, pe care dădea autografe. Cum făcea? Îl punea pe cititor să facă trei „x”-uri pe pagina de gardă, albă, apoi el le unea într-un desen original, care avea o nuanță din chipul celui care stătea în fața lui. Acesta era autograful lui Gopo, care îl făcea fericit pe cititor.
Când l-am cunoscut pe Robert de Niro, cota lui era maximă. L-am cunoscut la Tribeca Film Festival, pe care el l-a înființat. I-am oferit cartea The American Film și el m-a poftit să o prezint în Festival. Apoi mi-a înlesnit vizionarea filmelor din secțiunile Festivalului. Am scris despre toate și am fost uluit de nivelul înalt al valorii lor estetice. Erau toate produse de studiouri independente. Şi în dezbaterile la care am participat, laitmotiv era întrebarea de ce Academia americană de film exclude din competițiile ei filme de asemenea valoare, fiindcă sunt produse de studiouri independente? Hollywood era cotat ca industria superproducțiilor, a filmelor cu bugete foarte mari. Dar treptat-treptat, Academia și-a schimbat optica, în funcție de realitate, de mișcarea pieței cinematografice, ca acum, la a 97-a ediție a Premiilor Oscar, să vedem o minune, încununarea cu toți laurii a unui film independent, Anora. Regizorul lui, Sean Baker, care a ridicat de trei ori trofeul, a strigat: „Trăiască filmul independent!”. Iar unul dintre producători a îndemnat tineretul să urmeze această cale. Un film cu un buget de numai 10 milioane de dolari, a obținut Best Picture, premiul de regie, premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal (Mikey Madison), premiul pentru cel mai bun scenariu original, premiul pentru cel mai bun montaj.