Jaime Royal "Robbie" Robertson avea 24 de ani când compunea primele cântece cu The Band pentru celebrul Music from Big Pink („most influential record in the history of rock and roll”, Capitol Rec., 1968). Regizorul Daniel Roher era de aceeaşi vârstă când producea documentarul Once Were Brothers: Robbie Robertson and The Band, biopic inspirat de cartea Testimony, o autobiografie Robbie Robertson lansată în anul 2016. „My rock ’n’ roll heroes”, cum îi numeşte Roher, sunt protagoniştii acestui film document, chiar dacă conceptul poveştii se bazează pe naraţiunea din prezent a lui Robbie Robertson, chitaristul, vocalistul şi autorul celor mai multe compoziţii The Band, depozitarul unor adevăruri de necontestat!
Meritul regizorului şi al producătorilor este unul de substanţă. Ei au făcut să conteze acest biopic în istoria rockului, închegând o poveste credibilă şi viabilă peste veacuri. Chiar dacă, Eric Garth Hudson CM^ (n. 2 august 1937), celălalt membru supravieţuitor al grupului, nu a comentat în niciun fel acest film, fiind retras din viaţa artistică (alături de soţia sa în Woodstock, N.Y.), şi din cauza vârstei, verosimilitatea confesiunilor din concordanţa interviurilor încheagă edulcorat frăţia şi camaraderia acestui cvintet celebru (format din patru canadieni şi un american), un unicat în istoria muzicii rock. Fricţiuni şi adversităţi au existat şi vor mai exista întotdeauna, dezmembrările, concedierile, schimbările de componenţă, accidentele, fiind prerogativele nebuniei rockului.
Cu toate că, Once Were Brothers este o călătorie confesională a lui Robertson, Martin Scorsese, Brian Glazer și Ron Howard, producătorii acestui film documentar - nume de rezonanţă în cinematografia mondială, The Last Waltz, Oscar pentru The Departed, apoi Rush, Apollo 13 şi Pavarotti, The Beatles, 2 Oscaruri pentru A Beautiful Mind, 2001 -, au urmărit ca firul acestei poveşti să (sur)prindă durabilitatea şi trăinicia închegării şi consacrării The BAND în istoria Rockului.
Documentarul are un punct de vedere bine definit, fraternitatea membrilor The Band. Însă, povestea The Band nu ar fi putut exista fără Robbie Robertson, care just, recunoaşte: “This is one of the most unusual stories of a band.”
Totul a început în sălbăticia rezervaţiei indiene Six Nation, Canada, când Robbie a simţit chemarea muzicii. Primii paşi în lumea muzicală din Toronto i-a făcut alături de Little Caesar and the Consuls, după care şi-a alcătuit propriul grup, numit iniţial Robbie and the Rhythm Chords, apoi Thumper and the Trambones, şi ulterior l-a redenumit, Robby the Robot (după numele personajului Robby The Robot (din filmul Forbidden Planet, lansat în 1956, în regia lui Fred M. Wilcox, cu Walter Pidgeon, Anne Francis, Leslie Nielsen, Warren Stevens). La o emisiune TV din 1959 se întâlnesc cu Ronnie Hawkins and the Hawks, una din cele mai bune trupe de rockabilly din acele vremuri, de pe întreg globul! Din acea trupă, Robbie avea să-l remarce pe Levon Helm, bateristul blond al grupului lui Ronald Hawkins, OC^, (născut pe 10 ianuarie 1935, la două zile după Elvis Presley), grup originar din Statele Unite, dar care s-a remarcat după 1958, mai mult din turneele susţinute în... Canada, „The Promised Land for Rock and Roll”, ţară a cărui rezident va fi din 1964.
„Robbie was street hip. He was a hell of a young man.” (Ronnie Hawkins)
Robbie avea 15 ani când a compus primele două piese pentru trupa lui Hawkins: Hey Boba Lou şi Someone Like You (Ronnie Hawkins And The Hawks – Mr. Dynamo, 1960, Roulette Records). Ronnie a apreciat talentul, dăruirea şi conştiinciozitatea lui Robertson, oferindu-i postul de basist în The Hawks.
Fac o mică paranteză. Sunt convins că mulţi dintre tinerii noştri cititori nu cunosc numele Ronnie Hawkins, celebrul muzician fiind apreciat ca un autentic promotor de talente în Canada, întocmai celebrilor îndrumători din Regatul Unit, Alexis Korner şi John Mayall. Astfel, trebuie să ştiţi că două din trupele lui Hawkins vor deveni faimoase, The Hawks, care s-a coagulat în trupa de spate a lui Bob Dylan şi ulterior se transformă în THE BAND, iar Full Tilt Boogie Band devine trupa cu care Janis Joplin lansează celebrul album The Pearl (Columbia, 1971) ce îi aduce consacrarea. Apoi, Robbie Lane and the Disciples, Crowbar, Bearfoot şi Skylark sunt alte patru trupe lansate de Hawkins şi devenite celebre în Canada. Printre alţi elevi faimoşi ai profesorului „Rompin' Ronnie” îi descoperim pe David Clayton Thomas de la Blood Sweat and Tears, celebrul chitarist Roy Buchanan, muzicianul Lawrence Gowan (care a venit la noi cu The Aristocrats!), Burton Cummings de la Guess Who și David Foster, câştigător de 16 premii Grammy. Înainte de-a închide paranteza, mai trebuie spus că, în 1989 la evenimentul dedicat „distrugerii” zidului Berlinului, Ronnie a fost invitat să cânte alături de The Band, iar în 1992, el va concerta la petrecerea inaugurală a fostului președinte Bill Clinton, unul dintre cei mai mari fani ai grupului The Hawks.
The Band prindea contur. Levon Helm şi Robbie Robertson au devenit prieteni la cataramă şi au reuşit să închege cea mai bună trupă de spate pentru Hawkins, din toată Canada. Şi au găsit-o! Au venit pe rând, Richard, Rick şi Garth, au început să cânte în diverse cluburi, toate cu accesul tinerilor de peste 21 de ani. De aici încolo, totul pare a fi fost scris în stele. Întâlnirea cu Bob Dylan la recomandarea lui John Hammond, turneul alături de Dylan, un fiasco de neimaginat, atât pentru deţinătorul Nobel-ului pentru Literatură în 2016, cât şi pentru The Band. Acest fapt a determinat dezertarea lui Levon Helm care nu mai simţea acea interacţiune artist-public, dimpotrivă, îl deranjau cumplit huiduielile. Vă tot spuneam că nu puteţi sta în case şi urmări concerte gratis de pe tube. Altora mai aroganţi le spuneam că nu pot emite păreri şi mai ales nu pot critica evenimentele artistice live, dintr-un turn de fildeş, acele trupe sau artiştii ce evoluează pe o scenă de concert, decât dacă au simţit, alături de ei, acea vibraţie magnifică, a unui concert pe viu.
Pentru The Band vor urma anii cei mai frumoşi, reuniunea din subsolul unei case roz extrem de renumite, pentru pregătirea primului album (Music from Big Pink, Capitol, 1968), debutul infernal de la Winterland, San Francisco 1969, iar pentru Robbie, frumoasa şi stabilă viaţă de familie. „My family was my saving grace!” Însă, perioada de timp prin care treceau era umbrită de abuzul muzicienilor de substanţe halucinogene şi fluctuaţiile de personalitate, Robbie fiind singurul cărora le putea face faţă. Tot din acest documentar aflăm de ce Robbie va rămâne singurul compozitor pe ultimul album înregistrat în această formulă, Stage Fright, 1970. Când era, practic, începutul sfârşitului.
Deşi Robbie nu era efectiv liderului grupului, în fapt nimeni nu era, producătorul David Geffen a intuit că Robertson este acea forţă motrice capabilă să mişte grupul în direcţia de el voită. Astfel el le-a oferit în 1974, o vacanţă în Malibu, „another twilight zone experiment”*, fapt ce s-a dovedit un stimulent creativ inteligent, ce se va concretiza într-un un turneu de mare succes împreună cu Dylan şi va culmina cu excepţionalul concert, de Ziua Recunoştinţei, bănuiesc, arhicunoscut de cei mai mulţi dintre cititorii noştri, THE LAST WALTZ. A fost ultima dată când au mai cântat împreună, pe aceeaşi scenă, toţi cinci, odată fraţi... răstimp de şaisprezece ani.
„When the light goes out / And you can't go on / You miss your brothers / But now they're gone / Mm, uh... / When the light goes out / We go our own way / Nothing here but darkness / No reason to stay / Oh, once we're brothers / Brothers no more / We lost a connection / After the war / There'll be no revival / There'll be no one cold / Once were brothers / Brothers no more / When that curtain comes down / We let go of the past / Tomorrows another day.” (Once Were Brothers, piesa a doua de pe ultimul album solo Robbie Robertson, Sinematic, 2019)
Complexitatea poveştii Once Were Brothers se remarcă şi prin alăturarea de imagini rare de arhivă, cântece inedite, nemaiauzite, și de asemeni, interviuri nepărtinitoare cu mulți dintre prietenii și colaboratorii lui Robertson, printre ei aflându-se Bruce Springsteen, Eric Clapton, Van Morrison, Martin Scorsese, Peter Gabriel, Taj Mahal, George Harrison, Dominique Robertson* (fosta soţie a lui Robertson), Ronnie Hawkins, John Hammond şi mulţi producători, promotori, jurnalişti sau fotografi celebri, contemporani ai istoriei The Band. Una din acele rare fotografii, îi surprinde pe cei cinci, din spate, stând (puţin) înghesuiţi pe o bancă de... 4 locuri. Cine credeţi că dă impresia că a prins (totuşi) un loc pe bancă?
Once Were Brothers este ars poetica ambiţiosului şi victoriosului Robbie Robertson și istoria unuia dintre cele mai viabile grupuri din istoria muzicii populare, The Band. Vă sfătuiesc să-l vizionaţi cu prioritate, iar dacă nu cunoaşteţi (cumva!) faimosul The Last Waltz (Warner, 1978) sau la fel de celebrul Festival Express (r. Bob Smeaton, Frank Cvitanovich, 2003) şi albumele amintite de mine mai sus (inclusiv al doilea intitulat The Band, Capitol, 1969!), vă rog să le programaţi spre vizionare, respectiv audiere.
"The Band was greater than the sum of their parts!" (Bruce Springsteen)
Radu Lupaşcu
8 iunie 2020