O altă poveste la fel de interesantă şi captivantă este cea a trioului ZZ Top originar din Houston, cel mai vestit oraş din statul TEXAS. Alături de cei trei, Billy Gibbons, Dusty Hill şi Frank Beard, găsim aici alţi nativi de faimă ai industriei muzicale americane: Kenny Rogers, Guitar Shorty, P. J. Proby, Beyoncé, Ghetto Boys, Travis Scott etc. La noi în ţară, judecând după interesul scăzut pentru concertul de la Bucureşti (să ne amintim că pe 20 octombrie 2009, biletul minim la concertul ZZ Top era de 90 lei şi că Sala Polivalentă s-ar fi putut umple...), pot comenta că încă nu sunt bine cunoscuţi sau promovaţi. Deh, la noi sunt „celebrii” neica nimenii malaxorului de sunete de la Untold, spre exemplu. O promovare de excepţie pentru „muzica” degeaba. Iar pentru blues (şi) rock (şi) boogie, avem o discriminare prin omitere, de pe posturile de radio şi TV. Şi când te gândeşti că personajul DRACULA ne aparţine! Ne-ar fi făcut cea mai bună reclamă planetară, însă noi avem tot timpul alte priorităţi şi interese... pensii speciale, traseism politic şi cumetrii, deturnări de fonduri, privatizări pe ochi frumoşi, ajutoare sociale etc, etc. Nimic pentru România, totul pentru ei!
ZZ TOP au devenit faimoşi prin bărbile de pomină cu care au atras atenţia în anii ‘80 şi cu care au lustruit acest trademark, aproape mistic. Documentarul regizorului canadian („vinovat” şi de alte patru reuşite biopice: Metal: A Headbanger's Journey, 2005); Rush: Beyond the Lighted Stage, 2010; Hip-Hop Evolution, 2016; Super Duper Alice Cooper, 2014) le face cunoscută această incontestabilă ascensiune, în tradiţia poveştilor americane cu final fericit. La început a fost talentul incontestabil al chitaristului Billy F. Gibbons (William Frederick Gibbons, n. 16 decembrie 1949, Houston), cunoscut şi ca The Reverend Willie G., şi imbatabila lui secţie ritmică: chitară bas - Joseph Michael "Dusty" Hill (n. 19 mai 1949, Dallas) şi baterie - Frank Lee Beard (n. 11 iunie 1949, Frankston). Gibbons debutase la mijlocul anilor ’60 cu The Moving Sidewalks, un quartet de blues rock, de factură psihedelică, cu care îl impresionase pe Jimi Hendrix şi îl însoţise în deschiderea primului său turneu american. De cealaltă parte, basul şi toba, se rodaseră în circuitul celor trei oraşe texane, Dallas - Fort Worth – Houston, cu trupa American Blues, al cărui chitarist principal era fratele mai mare a lui Dusty, Rocky Hill. O ferice conjunctură astrală face ca, Shufle in C, primul jam a celor trei, să sedimenteze începutul unei poveşti care încă durează. Documentarul de faţă, începe aproape în acelaşi stil cu cel al regizorului Jörg Bundschuh, creatorul frumoasei călătorii To Tulsa and Back, On Tour with J.J. Cale (2005), omagiind certitudinea şoselelor americane, cele pentru care această muzică a fost şi va fi, partenerul activ de călătorii. Pe tot parcursul poveştii, foarte bine sudată documentaristic, atât imagistic cât şi auditiv, sinceritatea celor trei este deplină. Gibbons a deconspirat (şi) influenţa muzicală, trupa The 13th Floor Elevators (formată de vocalistul Roky Erickson, cântăreţul la ulcior electric, electric jug - Tommy Hall şi remarcabilul chitarist - Stacy Sutherland) fiind prima dintre trupele americane ce se autodefineau cu psychedelia acelor vremuri. Beard accentuează faptul că ei îşi doreau să sune întocmai Cream sau Jimi Hendrix Experience. Astfel, ei au căutat împreună cu Bill Ham, - primul lor impresar, un tip dur, hotărât, aidoma „colonelului” Tom Parker (faimosul impresar danez al lui Elvis) -, şi cu inginerul Robin Brians de la Robin Hood Studios (primele 4 albume au fost înregistrate aici!) acest sunet dens care să le definească provenienţa texană, atitudinea şi energia seducătoare. Robin ne oferă detalii tehnice precise despre acest sunet al grupului, amănunte pe care cei responsabili cu muzica (de valoare) din România ar trebui să le cunoască. Brown Sugar le-a titularizat acest Texas blues rock sound odată cu apariţia primului lor album, ZZ Top's First Album, lansat în ianuarie 1971, la Casa de discuri London Records. În fine, Hill recunoaşte că ei nu sunt o trupă de blues, ci doar, interpreters of the blues, cu toate că muzica lor are obârşie comună cu tocmai acel blues pe care-l ascultau la radiourile pirat din Mexic, posturi ilegale în Statele Unite.
„So, ZZ Top play the blues, but they don’t sing the blues. They turns blues into party music.” (Robin Brians)
Primul album, primul turneu, primul şi singurul spectator din... Alvin, Texas. Da, ei recunosc cu nonşalanţă că, la unul din primele lor concerte din turneul de promovare, au avut doar un singur spectator în orăşelul Alvin, localitate faimoasă pentru sala de baseball a celebrului jucător, Nolan Ryan aka The Ryan Express. Consacrarea avea să vină odată cu participarea la festivalul de blues din Memphis, alături de mari nume ca: Muddy Waters, Freddy King, Albert King, “Lightnin'" Hopkins, Fury Lewis etc. A fost prima conexiune Texas meets Tennessee.
De aici, firul poveştii sare nemotivat peste albumul cu numărul doi, Rio Grande Mud, trecând direct la Tres Hombres, faimos pentru primul lor mare hit, La Grange. Păcat că, sunt rătăcite importante piese ale puzzle-ului imaginii timpurii a trioului, amănunte pe care ar fi fost bine să le aflăm şi să le avem incluse în acest documentar pentru posteritate, mai ales că, el nu parcurge absolut toată cariera artistică de peste 50 de ani a trupei, ci doar desprinderea din Austin şi cucerirea topurilor din anii ‘80.
O altă mare lovitură a impresarului trupei a fost încluderea trupei în deschiderea concertelor The Rolling Stones din Hawaii. O alegere reuşită, însă nu tocmai pe gustul presei, bulversată şi confuzată de acest succes neaşteptat al unei trupe de cowboy, în jeanşi, cizme şi pălării texane, numită ironic, That Little Ol' Band from Texas. Bill Ham a reuşit să transforme acest nume în renume, angajându-l pe Howard Bloom (Michael Jackson, Prince, Styx, Kiss, Billy Joel, Peter Gabriel), pentru a se ocupa de imaginea ZZ Top. Bloom a reuşit să transmită mândria de-a fi texan şi a oferit lumii diorama unui ecosistem viu, inventând acel faimos turneu, ZZ Top Worldwide Texas Tour!, iar Bill Ham a dovedit că este un bun strateg şi un mare patriot. Imaginea ZZ Top contopită cu a sondelor petroliere, cu chipul bivolului, a văcuţei cu coarne lungi, a vulturului negru (laolaltă cu şerpi, porci peccari, în fact, a unei mici grădini zoologice!), a prezentat întregii lumi cultura statului cu o singură stea pe drapel.
„They grew up in a country with its own founding fathers, and they were not George Washington and Thomas Jefferson. Their founding father was Sam Houston.” (Howard Bloom)
După acel turneu istovitor, mai ales pentru Frank Beard, înfăţişarea bărboşilor apărea în urma celor 3 ani de relaş (aici includem şi episodul cu clinica de dexintoxicare pentru Frank!), bărbile lungi ale lui Dusty şi Billy oferindu-le acea marcă inconfundabilă, echivalentă cu blues-rock-ul texan. Avem aşadar, o nouă versiune scenică ZZ Top, noi influenţe muzicale, venite de astă dată din zona punk, noul contract cu colosul Warner, totul suprapunându-se cu apariţia MTV-ului şi a fascinantelor sale videoclipuri. Colecţionarii purişti vor vedea această transformare, această decapitare (numele noului album, Degüello înseamnă decapitare în limba spaniolă) a muzicii de început, ca un compromis spre cucerirea maselor largi de ascultători, adepţi ai noului concept de televiziune, ce cucerea tot mai mulţi fani, încă din anul 1997. Din acest moment, ZZ Top se desparte de trecut. Videoclipul lor la Gimme All Your Lovin’, conţine trei elemente şablon pentru conturarea imaginii trupei, Eliminator Red Car, the "ZZ Keychain" şi în primul rând „the Three ZZ Girls”. ZZ Top va aduna audienţă din toate ungherele culturii populare, ce va rămâne alături de ei, atât timp cât industria muzicală şi cinematografică le vor hrăni apetitul erotico-recreativ cu noi aventuri conjucturale. Odată devenită industrie de masă, arta sunetelor îşi pierde din calitatea ei principală, stimularea imaginaţiei. Dacă te învârţi numai în zona de entertainment a televiziunilor strict comerciale, rişti să ajungi un consumator inconştient al prostului gust şi vei fi dominat toată viaţa de „fratele mai mare” din umbră. Albumul Eliminator a fost şi va rămâne un produs comercial de masă şi o schimbare majoră pentru ZZ Top. Un boom pentru industria muzicală americană şi o imagine pe placul tuturor. Detectorul senzorial pe deoparte şi ingeniozitatea regizorilor au făcut ca această înfăţişare să devină trendy, cool şi stilish pentru eternitate. Cine-i vede prima oară se întreabă... oare bărbile lor sunt reale? Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor măşti? Cum arată cei doi bărboşi în realitate? Trebuie să vadă acest documentar dacă chiar îi interesează. ZZ Top: That Little Ol' Band from Texas are şi o secţiune bonus, cu cinci capturi live din arhivele Ham şi încă patru piese înregistrate special pentru acest documentar la Gruene Hall, cea mai veche sală de dans din Texas, construită în 1978, funcţională şi în prezent.
„This is the first ever beard harmonic!” (Joshua Homme)
Radu Lupaşcu
1 iulie 2020